Obsesia Avatar

Avatar,filmul minune,a facut lumea sa stea pe scaunele cinematografelor,cu sufletul la gura,timp de 2 ore si ceva,fara a-i lasa ragaz sa se plictiseasca.A reusit sa creeze o adevarata isterie;ba chiar s-a uitat faptul ca Pandora nu este decat o utopie.Si uite asa regizorii sunt ca intr-o cursa contra cronometru,incercand fiecare sa aplice aceasta tehnica 3D,pentru a prinde lumea in plasa lumii virtuale.Si nu se opreste totul la lumea cinematografica,ci se trece pragul,ajungandu-se in moda. Am fost sa vad si eu "marele eveniment" de la Galleria Mall si anume celebra prezentare de moda semnata Catalin Botezatu.Chiar il apreciez pentru munca sa,pentru renumele pe care si l-a creat, parcurgand un drum nu foarte usor;insa colectia sa "Avatar" nu m-a incantat in mod deosebit. Adica da,a fost show-ceea ce asteapta toata lumea-,au fost baieti frumosi-pentru ca am stat intre persoane care strigau ca din gura de sarpe,topindu-se toate dupa papusile miscatoare-a fost pastrata tema "Avatar" pana si in cel mai mic detaliu,dar tot parca nu a fost ceva extraordinar.

Oricum,tot respectul Catalin Botezatu!

I'm just a girl,I need a superhero!

Eh uite că nu tot ce-ţi doreşti se poate îndeplini... Cât de mult mi-aş dori să las în urmă copilăriile, "chestiile de copii",nu pot.Adică nu mă pot abţine să nu mă uit la câteva desene animate,să mă scălâmb în oglindă până mă bufneşte un râs demenţial şi poate chiar molipsitor, să mănânc corcoduşe o dimineaţă întreagă,iar apoi să stau toată seara în pat din cauza durerii de burtă,să stau cu paharul lipit de podea să ascult ce mai zice vecina sau să fac ochii aceia de căţeluş drăgălaş când doresc câte ceva.E inevitabil! Şi poate că toate astea nu vor dispărea niciodată;suntem nişte copii convinşi, nu ne putem desprinde de asta.E ca şi cum ai lua unei flori soarele-ai lăsa-o fără viaţă. Poate că "maturizare" nu înseamnă decât a înţelege faptul că viaţa e cam scurtă-nesemnificativ de mică-şi trebuie să o trăieşti din plin.Am văzut filmul "The curious case of Benjamin Button" de ceva ori,doar pentru a încerca să descifrez mesajul ce încearcă a fii transmis.Cred că în esenţă e vorba de faptul că,din orice unghi ai încerca să priveşti viaţa,ea este una,doar una şi trebuie să te bucuri de ea.Nu contează vârsta,ci modul tău propriu de a trăi,modul în care te mulezi după fiecare situaţie în parte...şi toate acestea doar pentru a avea ce să-ti aminteşti cândva,să ai satisfacţia că fiecare clipă a însemnat ceva.
Deci de ce oare să renunţ la toate "copilăriile" mele?Mă simt atât de bine în pielea mea! Pentru moment,viaţa este un joc,un joc totuşi deloc uşor,ci care implică multă dăruire.Pentru moment traiesc încă prin prisma mea de copil.